Un
efect secundar neașteptat al globalizării: probleme care altădată ar fi
rămas zonale, au acum consecințe globale. Dar chiar și așa, țările
operează independent, de parcă ar fi singure pe planetă. Consultantul
politic Simon Anholt a conceput o scară neobișnuită pentru a încuraja
guvernele să gândească înspre exterior: „Indexul țărilor bune”. Cu un
discurs jovial și amuzant, răspunde la întrebarea „Care țară face cel
mai mult bine?” Răspunsul s-ar putea să vă surprindă.
În acest clasament România se află pe locul 65 între Botswana și Mexic, iar vecinii noștri bulgari sunt pe locul 32.
Întregul clasament poate fi gasit aici: http://www.goodcountry.org/overall
M-am gândit mult la lume în ultima vreme și la cum s-a schimbat în ultimii 20, 30, 40 de ani. Acum 20-30 de ani, dacă o găină răcea, strănuta și murea într-un sat îndepărtat din estul Asiei, ar fi fost tragic pentru găină și pentru rudele sale apropiate, dar nu se punea problema să ne temem de o pandemie și de moartea a milioane de oameni. Acum 20-30 de ani, dacă o bancă americană împrumuta prea mulți bani unor oameni care nu-i puteau returna și banca ar fi dat faliment, asta ar fi fost rău pentru bancă și rău pentru debitor, dar n-ar fi putut îngenunchea sistemul economic global timp de zece ani. Asta este globalizarea. E miracolul care ne-a permis să ne transpunem trupurile, mintea, cuvintele, imaginile și ideile și predatul și învățatul în jurul planetei, din ce în ce mai repede și mai ieftin. A adus și lucruri rele, ca cele pe care le-am descris, dar ne-a adus și multe lucruri bune. Mulți nu știu de reușitele extraordinare dintre „Țelurile pentru dezvoltare milenară”, dintre care unele și-au atins ținta mult înainte de data scadentă. Asta dovedește că specia umană e capabilă de progrese extraordinare dacă lucrează împreună și se străduiește îndeajuns. Dar dacă ar trebui să rezum, simt că globalizarea ne-a luat prin surprindere și că noi am reacționat cu întârziere. Dacă priviți partea dezavantajoasă a globalizării, pare copleșitoare uneori. Toate marile provocări prezente, schimbările climatice, drepturile omului, problemele demografice, terorismul, pandemiile, traficul de droguri, sclavagismul, dispariția speciilor, și aș putea continua. Nu facem progrese în aceste direcții. Asta ar fi, pe scurt, provocarea pe care o înfruntăm în această perioadă interesantă din istorie. Asta trebuie să facem în continuare. Trebuie să ne revenim cumva. Și trebuie să aflăm cum să globalizăm soluțiile mai bine, pentru a nu deveni o specie devenită victima problemelor globalizării. De ce suntem atât de lenți în realizarea acestor progrese? Care e motivul? Există bineînțeles mai multe, dar poate că motivul principal e faptul că încă suntem organizați, ca specie, la fel cum eram organizați acum două-trei sute de ani. Există o singură super-putere rămasă pe Pământ, cei 7 miliarde de oameni, acei 7 miliarde care au cauzat aceste probleme, aceiași 7 miliarde care le vor și rezolva pe toate. Dar cum sunt organizați acești 7 miliarde? Încă sunt organizați în vreo 200 de state.
Iar națiunile au guverne care creează legi și care ne determină să ne purtăm într-un mod anume. E un sistem destul de eficient, dar modul în care sunt făcute legile și modul în care gândesc guvernele, sunt total greșite pentru soluționarea problemelor globale, pentru că se orientează doar către interior. Politicienii pe care-i alegem și cei pe care nu-i alegem, au per total o viziune microscopică, nu telescopică; se uită în interior, se comportă de parcă ar crede că fiecare țară e o insulă ce există fericită și separată de toate celelalte, pe propria sa planetă din propriul ei sistem solar. Asta-i problema. Țări concurând între ele. Țări luptându-se între ele. Săptămâna asta, ca oricare alta, vei găsi oameni încercând să se ucidă între ei. Iar când asta nu se întâmplă, există competiție între țări, fiecare încercând s-o distrugă pe cealaltă. E clar că nu e un aranjament bun. Trebuie să-l schimbăm.
Trebuie să găsim modalități să încurajăm țările să colaboreze mai bine. Și de ce n-ar face-o? De ce continuă liderii noștri să se uite către interior?
Primul și cel mai evident motiv e pentru că asta le-am cerut să facă. Asta le spunem să facă. Când alegem guverne sau când tolerăm guverne care nu a fost alese, le spunem, de fapt, că vrem să ne ofere, în țările noastre, anumite lucruri: prosperitate, dezvoltare, competitivitate, transparență, dreptate și altele asemenea. Dacă noi nu le cerem guvernelor să gândească către exterior, să considere problemele globale care ne vor termina pe toți dacă nu le luăm în seamă, atunci nu-i prea putem acuza pe ei dacă continuă să privească în interior, cu o gândire microscopică, în loc de una telescopică. De asta tind lucrurile să nu se schimbe.
Al 2-lea motiv: guvernele, ca și noi toți, sunt psihopați cultural. Nu vreau să fiu grosolan, dar știți ce este un psihopat. Un psihopat e o persoană căreia, din păcate, îi lipsește abilitatea de empatiza cu alte ființe umane. Când privesc în jur, nu văd alte ființe umane cu vieți personale bogate, tridimensionale, țeluri și ambiții. Văd ținte din carton. Și e foarte trist și segregant; dar e foarte rar, din fericire. Dar de fapt, nu suntem majoritatea reticenți când vine vorba de empatie? Sigur, suntem buni cu oameni care arată ca noi, merg, vorbesc, mănâncă, se roagă, se poartă ca noi. Dar cu oameni care nu-s ca noi, nu se îmbracă, nu se roagă, nu vorbesc ca noi, nu tindem și noi puțin să-i privim ca ținte din carton? Trebuie să ne punem constant întrebarea, trebuie să o monitorizăm. Suntem noi și politicienii noștri, într-o oarecare măsură, socio-psihopați? Al 3-lea motiv nu prea merită menționat, pentru că-i așa prostesc. Există convingerea în rândul guvernelor că programa internă și cea internațională sunt incompatibile și că mereu vor fi așa.
Asta e absurd! În slujba mea de zi sunt consultant de dezvoltare. În ultimii 15 ani am sfătuit guverne de peste tot din lume și n-am întâlnit nicio problemă internă care să nu fi putut fi rezolvată mai ușor, mai eficient și mai rapid abordată ca problemă internațională. Privind contextul internațional, comparând ce au făcut alți, acceptând sfatul și ajutorul celorlalți, lucrând „extern”, în loc de „intern”. Te întrebi deci, date fiind toate astea, de ce nu merge? De ce nu-i face pe politicieni să se schimbe? De ce nu le cerem asta? Ei bine, ca mulți alții, irosesc mult timp plângându-mă cât de greu e să-i faci pe oameni să se schimbe. Nu cred că ar trebui să ne mirăm. Ar trebui să acceptăm că suntem o specie conservatoare. Nu ne place schimbarea. Din motive evoluționiste. Probabil n-am fi azi aici dacă n-am fi fost reticenți la schimbări. Este foarte simplu: Cu mii de ani în urmă am descoperit că, făcând aceleași lucruri, nu murim; lucrurile pe care le-am făcut înainte, prin definiție, nu ne-au ucis. Astfel, cât timp continuăm să le facem, vom fi okay. Și e logic să nu faci ceva nou pentru că te-ar putea ucide. Dar există bineînțeles și excepții, altfel n-am ajunge nicăieri. Iar o excepție interesantă este când poți să arăți oamenilor că ar putea exista un beneficiu personal în risc și schimbare.
Mi-am petrecut o bună parte din ultimii 10-15 ani încercând să aflu care ar fi acest interes personal care ar încuraja, politicienii, afacerile, populația, pe noi toți, să gândim puțin către exterior, să vedem perspectiva de ansamblu, nu numai cea interioară, uneori să privim spre exterior. Aici am descoperit ceva important. În 2005 am lansat un studiu, „Indexul Brandurilor Naționale”. E un studiu la scară largă vizând mare parte din populația lumii, un eșantion de 70% din populația planetei. Și i-am întrebat cum percep alte țări. „Indexul Brandurilor Naționale” a atins în ani o bază de date foarte mare peste 200 de miliarde de date individuale, urmărind ce cred oamenii obișnuiți despre alte țări și de ce. De ce am făcut asta? Pentru că guvernele pe care le sfătuiesc doresc să afle cum sunt ele percepute. Au aflat, pentru că i-am încurajat să înțeleagă asta, că țările depind de reputația lor dacă vor să supraviețuiască și să prospere.
Dacă o țară are o imagine grozavă, pozitivă ca Germania, Suedia sau Elveția, totul este ușor și totul este ieftin. Vin mai mulți turiști, mai mulți investitori și vinzi produsele mai scump. Alternativ, dacă țara are imagine slabă sau negativă, totul e dificil, totul e scump. De aceea guvernele se zbat pentru imaginea țării lor. Influențează direct câți bani pot produce. Asta au promis oamenilor și trebuie să se țină de cuvânt. Acum câțiva ani m-am retras o vreme pentru a analiza acea bază de date gigantică, pentru a întreba: De ce unii oameni preferă o țară mai mult decât alta? Iar răspunsul aflat din baza de date m-a uimit complet. A fost 6.8 – …oh, n-am avut timp să explic în detaliu; practic, mi-a spus că… țările pe care le preferăm sunt țările bune. Nu admirăm țările pentru că sunt bogate, puternice, de succes, moderne sau avansate tehnologic, admirăm țările care sunt bune. Ce înțelegem prin bune?
Țări ce par să contribuie cu ceva la lumea în care trăim, țări ce fac lumea mai sigură, mai bună, mai bogată sau mai dreaptă. Astea sunt țările care ne plac, descoperire de o importanță semnificativă. Vedeți unde mă îndrept, pentru că întregesc cercul. Acum pot spune, și adesea o fac, oricărui guvern ca s-o duci bine, trebuie să faci bine. Dacă dorești să vinzi mai multe produse, vrei mai multe investiții, vrei să fii mai competitiv, trebuie să începi să te porți frumos. Doar atunci oamenii te vor respecta și vor face afaceri cu tine. Așadar, cu cât colaborezi mai mult, cu atât devii mai competitiv. Asta-i o descoperire importantă. Când am făcut această descoperire, am sesizat un nou index. Cu cât îmbătrânesc, ideile mele devin tot mai simple și mai copilărești. Asta se numește „Indexul țărilor bune”. Și face exact ce spune. Măsoară, sau încearcă să măsoare, cu cât contribuie fiecare țară din lume, nu pentru propria-i populație, ci pentru restul umanității. Bizar, nimeni nu s-a gândit să măsoare asta până acum.
Împreună cu colegul meu Dr. Robert Govers, în ultimii doi ani, ajutați de oameni serioși și inteligenți, adunând toate datele referitoare la contribuția țărilor lumii. Așteptați să vă spun ce țară e pe primul loc. Și vă voi spune, dar întâi să vă explic exact ce numesc „o țară bună”. Nu înseamnă bună din punct de vedere moral. Când spun că țara „X” e cea mai bună țară de pe Pământ, cea mai inimoasă, nu cea mai bogată. O țară poate fi bună, mai bună, și mai bună și cea mai bună, nu-i același lucru cu cea mai bogată. E țara care simplu dă mai mult umanității decât oricare alta. Nu contează cum se comportă acasă, asta se măsoară altundeva. Iar câștigătoarea este Irlanda. Potrivit acestor date, nicio altă țară de pe Pământ, pe cap de locuitor, luând în considerare PIB-ul, nu contribuie mai mult decât Irlanda la lumea în care trăim. Ce înseamnă asta? Înseamnă că pentru noi toți, în fiecare seară, cu 15 sec. înainte să adormim, ultimul gând ar trebui să fie „La naiba, mă bucur că există Irlanda!” Iar asta… într-o recesiune economică severă. Există o lecție importantă aici. Dacă îți amintești obligațiile internaționale în timp ce-ți reclădești propria economie, ești de admirat. Finlanda are cam același punctaj, e sub Irlanda doar pentru că punctajul ei cel mai slab e mai scăzut decât cel mai mic punctaj al Irlandei. Observați, în top 10, Noua Zeelandă, restul sunt națiuni vest-europene.
De asemenea, toate sunt bogate. Acest lucru m-a întristat. Un lucru pe care nu doream să-l descopăr cu acest index, e că e doar de competența țărilor bogate să ajute țările sărace. Nu acesta este scopul. Dacă priviți lista în continuare, veți vedea ceva ce m-a făcut foarte fericit, Kenya se află în top 30. Asta demonstrează ceva foarte important, anume că nu-i vorba doar de bani, ci despre atitudine despre cultură, despre un guvern și un popor cărora le pasă de restul lumii și care au imaginația și curajul să gândească în „afară” în loc să fie egoiști. Voi trece rapid prin celelalte diapozitive, ca să vedeți și țările mai slab clasate. Germania se află pe locul 13, SUA pe 21, Mexic pe 66, iar apoi dintre țările emergente, Rusia pe 95 și China pe 107. Pentru China, Rusia și India, aflate de aceeași parte a indexului, poziția nu e chiar surprinzătoare. Au investit mult în ultimele decenii construindu-și propria economie, propria societate și politică. Dar e de așteptat ca a doua etapă să fie mai spre exterior. Apoi puteți analiza fiecare țară, cu fiecare set de date în parte. Vă las acces liber de la miezul nopții pe goodcountry.org Vă puteți uita la fiecare țară, la fiecare set de date individuale. Acesta e „Indexul țărilor bune”. De ce există? Pentru că vreau să reintroduc acest cuvânt în limbajul curent. Mi-a ajuns să tot aud despre țări competitive, prospere, bogate, cu creștere rapidă. Mi-a ajuns să aud chiar și despre țări fericite, pentru că în final și asta e tot egoism. Este tot despre noi înșine. Dacă vom continua să gândim doar la noi, suntem în mare primejdie. Cred că știm cu toții ce vrem să auzim. Vrem să auzim despre țările darnice. Astfel că, vreau să vă cer tuturor un favor. Nu vă cer foarte mult. Ceva ce ar putea părea ușor de făcut și ar putea părea și plăcut și util. Vă cer doar să începeți să folosiți cuvântul „bun” în acest context. Când vă gândiți la propria țară, când vă gândiți la țările altora, când vă gândiți la companii, la lumea în care trăim, folosiți acest cuvânt. În modul în care l-am prezentat în această seară. Nu „bun” opusul lui „rău”, aceea e o controversă fără sfârșit, ci „bun” opusul lui „egoist”. O țară care se gândește la noi toți. Asta v-aș ruga să faceți. Și aș dori să-l folosiți ca o bâtă cu care să vă bateți politicienii.
Când îi alegeți și realegeți, când îi votați, când ascultați ce au de oferit, folosiți acest cuvânt „bun” și întrebați-vă: „Asta ar face o țară bună?” Iar dacă răspunsul este „nu”, îndoiți-vă de ei. Întrebați-vă: „Ăsta-i comportamentul țării mele?” „Vreau să fiu dintr-o țară în care guvernul face astfel de lucruri în numele meu?” „Sau prefer ideea să merg peste tot în lume cu capul sus spunând: Da! Sunt mândru că sunt dintr-o țară bună.” Și toată lumea vă va mulțumi. Toată lumea, cu 15 sec înainte să adoarmă, va spune: „Ce bine că există țara persoanei respective!”. În final, asta va produce schimbarea. Acest cuvânt „bun” și numărul 6.8 și ce se află în spatele său, mi-au schimbat viața. Cred că v-o pot schimba și vouă și cred că o putem folosi pentru a schimba modul în care se comportă politicienii și companiile noastre. Și făcând asta, putem schimba lumea. Am început să-mi privesc diferit țara de când mă gândesc la lucrurile acestea. Obișnuiam să cred că îmi doresc să trăiesc într-o țară bogată, apoi am crezut că îmi doresc să locuiesc într-o țară fericită, dar mi-am dat seama că nu e de ajuns. Nu vreau să trăiesc într-o țară bogată, nu vreau să trăiesc într-o țară cu o dezvoltare rapidă sau competitivă. Doresc să trăiesc într-o țară bună. Și sper tare mult că și voi vă doriți același lucru. Mulțumesc!
În acest clasament România se află pe locul 65 între Botswana și Mexic, iar vecinii noștri bulgari sunt pe locul 32.
Întregul clasament poate fi gasit aici: http://www.goodcountry.org/overall
M-am gândit mult la lume în ultima vreme și la cum s-a schimbat în ultimii 20, 30, 40 de ani. Acum 20-30 de ani, dacă o găină răcea, strănuta și murea într-un sat îndepărtat din estul Asiei, ar fi fost tragic pentru găină și pentru rudele sale apropiate, dar nu se punea problema să ne temem de o pandemie și de moartea a milioane de oameni. Acum 20-30 de ani, dacă o bancă americană împrumuta prea mulți bani unor oameni care nu-i puteau returna și banca ar fi dat faliment, asta ar fi fost rău pentru bancă și rău pentru debitor, dar n-ar fi putut îngenunchea sistemul economic global timp de zece ani. Asta este globalizarea. E miracolul care ne-a permis să ne transpunem trupurile, mintea, cuvintele, imaginile și ideile și predatul și învățatul în jurul planetei, din ce în ce mai repede și mai ieftin. A adus și lucruri rele, ca cele pe care le-am descris, dar ne-a adus și multe lucruri bune. Mulți nu știu de reușitele extraordinare dintre „Țelurile pentru dezvoltare milenară”, dintre care unele și-au atins ținta mult înainte de data scadentă. Asta dovedește că specia umană e capabilă de progrese extraordinare dacă lucrează împreună și se străduiește îndeajuns. Dar dacă ar trebui să rezum, simt că globalizarea ne-a luat prin surprindere și că noi am reacționat cu întârziere. Dacă priviți partea dezavantajoasă a globalizării, pare copleșitoare uneori. Toate marile provocări prezente, schimbările climatice, drepturile omului, problemele demografice, terorismul, pandemiile, traficul de droguri, sclavagismul, dispariția speciilor, și aș putea continua. Nu facem progrese în aceste direcții. Asta ar fi, pe scurt, provocarea pe care o înfruntăm în această perioadă interesantă din istorie. Asta trebuie să facem în continuare. Trebuie să ne revenim cumva. Și trebuie să aflăm cum să globalizăm soluțiile mai bine, pentru a nu deveni o specie devenită victima problemelor globalizării. De ce suntem atât de lenți în realizarea acestor progrese? Care e motivul? Există bineînțeles mai multe, dar poate că motivul principal e faptul că încă suntem organizați, ca specie, la fel cum eram organizați acum două-trei sute de ani. Există o singură super-putere rămasă pe Pământ, cei 7 miliarde de oameni, acei 7 miliarde care au cauzat aceste probleme, aceiași 7 miliarde care le vor și rezolva pe toate. Dar cum sunt organizați acești 7 miliarde? Încă sunt organizați în vreo 200 de state.
Iar națiunile au guverne care creează legi și care ne determină să ne purtăm într-un mod anume. E un sistem destul de eficient, dar modul în care sunt făcute legile și modul în care gândesc guvernele, sunt total greșite pentru soluționarea problemelor globale, pentru că se orientează doar către interior. Politicienii pe care-i alegem și cei pe care nu-i alegem, au per total o viziune microscopică, nu telescopică; se uită în interior, se comportă de parcă ar crede că fiecare țară e o insulă ce există fericită și separată de toate celelalte, pe propria sa planetă din propriul ei sistem solar. Asta-i problema. Țări concurând între ele. Țări luptându-se între ele. Săptămâna asta, ca oricare alta, vei găsi oameni încercând să se ucidă între ei. Iar când asta nu se întâmplă, există competiție între țări, fiecare încercând s-o distrugă pe cealaltă. E clar că nu e un aranjament bun. Trebuie să-l schimbăm.
Trebuie să găsim modalități să încurajăm țările să colaboreze mai bine. Și de ce n-ar face-o? De ce continuă liderii noștri să se uite către interior?
Primul și cel mai evident motiv e pentru că asta le-am cerut să facă. Asta le spunem să facă. Când alegem guverne sau când tolerăm guverne care nu a fost alese, le spunem, de fapt, că vrem să ne ofere, în țările noastre, anumite lucruri: prosperitate, dezvoltare, competitivitate, transparență, dreptate și altele asemenea. Dacă noi nu le cerem guvernelor să gândească către exterior, să considere problemele globale care ne vor termina pe toți dacă nu le luăm în seamă, atunci nu-i prea putem acuza pe ei dacă continuă să privească în interior, cu o gândire microscopică, în loc de una telescopică. De asta tind lucrurile să nu se schimbe.
Al 2-lea motiv: guvernele, ca și noi toți, sunt psihopați cultural. Nu vreau să fiu grosolan, dar știți ce este un psihopat. Un psihopat e o persoană căreia, din păcate, îi lipsește abilitatea de empatiza cu alte ființe umane. Când privesc în jur, nu văd alte ființe umane cu vieți personale bogate, tridimensionale, țeluri și ambiții. Văd ținte din carton. Și e foarte trist și segregant; dar e foarte rar, din fericire. Dar de fapt, nu suntem majoritatea reticenți când vine vorba de empatie? Sigur, suntem buni cu oameni care arată ca noi, merg, vorbesc, mănâncă, se roagă, se poartă ca noi. Dar cu oameni care nu-s ca noi, nu se îmbracă, nu se roagă, nu vorbesc ca noi, nu tindem și noi puțin să-i privim ca ținte din carton? Trebuie să ne punem constant întrebarea, trebuie să o monitorizăm. Suntem noi și politicienii noștri, într-o oarecare măsură, socio-psihopați? Al 3-lea motiv nu prea merită menționat, pentru că-i așa prostesc. Există convingerea în rândul guvernelor că programa internă și cea internațională sunt incompatibile și că mereu vor fi așa.
Asta e absurd! În slujba mea de zi sunt consultant de dezvoltare. În ultimii 15 ani am sfătuit guverne de peste tot din lume și n-am întâlnit nicio problemă internă care să nu fi putut fi rezolvată mai ușor, mai eficient și mai rapid abordată ca problemă internațională. Privind contextul internațional, comparând ce au făcut alți, acceptând sfatul și ajutorul celorlalți, lucrând „extern”, în loc de „intern”. Te întrebi deci, date fiind toate astea, de ce nu merge? De ce nu-i face pe politicieni să se schimbe? De ce nu le cerem asta? Ei bine, ca mulți alții, irosesc mult timp plângându-mă cât de greu e să-i faci pe oameni să se schimbe. Nu cred că ar trebui să ne mirăm. Ar trebui să acceptăm că suntem o specie conservatoare. Nu ne place schimbarea. Din motive evoluționiste. Probabil n-am fi azi aici dacă n-am fi fost reticenți la schimbări. Este foarte simplu: Cu mii de ani în urmă am descoperit că, făcând aceleași lucruri, nu murim; lucrurile pe care le-am făcut înainte, prin definiție, nu ne-au ucis. Astfel, cât timp continuăm să le facem, vom fi okay. Și e logic să nu faci ceva nou pentru că te-ar putea ucide. Dar există bineînțeles și excepții, altfel n-am ajunge nicăieri. Iar o excepție interesantă este când poți să arăți oamenilor că ar putea exista un beneficiu personal în risc și schimbare.
Mi-am petrecut o bună parte din ultimii 10-15 ani încercând să aflu care ar fi acest interes personal care ar încuraja, politicienii, afacerile, populația, pe noi toți, să gândim puțin către exterior, să vedem perspectiva de ansamblu, nu numai cea interioară, uneori să privim spre exterior. Aici am descoperit ceva important. În 2005 am lansat un studiu, „Indexul Brandurilor Naționale”. E un studiu la scară largă vizând mare parte din populația lumii, un eșantion de 70% din populația planetei. Și i-am întrebat cum percep alte țări. „Indexul Brandurilor Naționale” a atins în ani o bază de date foarte mare peste 200 de miliarde de date individuale, urmărind ce cred oamenii obișnuiți despre alte țări și de ce. De ce am făcut asta? Pentru că guvernele pe care le sfătuiesc doresc să afle cum sunt ele percepute. Au aflat, pentru că i-am încurajat să înțeleagă asta, că țările depind de reputația lor dacă vor să supraviețuiască și să prospere.
Dacă o țară are o imagine grozavă, pozitivă ca Germania, Suedia sau Elveția, totul este ușor și totul este ieftin. Vin mai mulți turiști, mai mulți investitori și vinzi produsele mai scump. Alternativ, dacă țara are imagine slabă sau negativă, totul e dificil, totul e scump. De aceea guvernele se zbat pentru imaginea țării lor. Influențează direct câți bani pot produce. Asta au promis oamenilor și trebuie să se țină de cuvânt. Acum câțiva ani m-am retras o vreme pentru a analiza acea bază de date gigantică, pentru a întreba: De ce unii oameni preferă o țară mai mult decât alta? Iar răspunsul aflat din baza de date m-a uimit complet. A fost 6.8 – …oh, n-am avut timp să explic în detaliu; practic, mi-a spus că… țările pe care le preferăm sunt țările bune. Nu admirăm țările pentru că sunt bogate, puternice, de succes, moderne sau avansate tehnologic, admirăm țările care sunt bune. Ce înțelegem prin bune?
Țări ce par să contribuie cu ceva la lumea în care trăim, țări ce fac lumea mai sigură, mai bună, mai bogată sau mai dreaptă. Astea sunt țările care ne plac, descoperire de o importanță semnificativă. Vedeți unde mă îndrept, pentru că întregesc cercul. Acum pot spune, și adesea o fac, oricărui guvern ca s-o duci bine, trebuie să faci bine. Dacă dorești să vinzi mai multe produse, vrei mai multe investiții, vrei să fii mai competitiv, trebuie să începi să te porți frumos. Doar atunci oamenii te vor respecta și vor face afaceri cu tine. Așadar, cu cât colaborezi mai mult, cu atât devii mai competitiv. Asta-i o descoperire importantă. Când am făcut această descoperire, am sesizat un nou index. Cu cât îmbătrânesc, ideile mele devin tot mai simple și mai copilărești. Asta se numește „Indexul țărilor bune”. Și face exact ce spune. Măsoară, sau încearcă să măsoare, cu cât contribuie fiecare țară din lume, nu pentru propria-i populație, ci pentru restul umanității. Bizar, nimeni nu s-a gândit să măsoare asta până acum.
Împreună cu colegul meu Dr. Robert Govers, în ultimii doi ani, ajutați de oameni serioși și inteligenți, adunând toate datele referitoare la contribuția țărilor lumii. Așteptați să vă spun ce țară e pe primul loc. Și vă voi spune, dar întâi să vă explic exact ce numesc „o țară bună”. Nu înseamnă bună din punct de vedere moral. Când spun că țara „X” e cea mai bună țară de pe Pământ, cea mai inimoasă, nu cea mai bogată. O țară poate fi bună, mai bună, și mai bună și cea mai bună, nu-i același lucru cu cea mai bogată. E țara care simplu dă mai mult umanității decât oricare alta. Nu contează cum se comportă acasă, asta se măsoară altundeva. Iar câștigătoarea este Irlanda. Potrivit acestor date, nicio altă țară de pe Pământ, pe cap de locuitor, luând în considerare PIB-ul, nu contribuie mai mult decât Irlanda la lumea în care trăim. Ce înseamnă asta? Înseamnă că pentru noi toți, în fiecare seară, cu 15 sec. înainte să adormim, ultimul gând ar trebui să fie „La naiba, mă bucur că există Irlanda!” Iar asta… într-o recesiune economică severă. Există o lecție importantă aici. Dacă îți amintești obligațiile internaționale în timp ce-ți reclădești propria economie, ești de admirat. Finlanda are cam același punctaj, e sub Irlanda doar pentru că punctajul ei cel mai slab e mai scăzut decât cel mai mic punctaj al Irlandei. Observați, în top 10, Noua Zeelandă, restul sunt națiuni vest-europene.
De asemenea, toate sunt bogate. Acest lucru m-a întristat. Un lucru pe care nu doream să-l descopăr cu acest index, e că e doar de competența țărilor bogate să ajute țările sărace. Nu acesta este scopul. Dacă priviți lista în continuare, veți vedea ceva ce m-a făcut foarte fericit, Kenya se află în top 30. Asta demonstrează ceva foarte important, anume că nu-i vorba doar de bani, ci despre atitudine despre cultură, despre un guvern și un popor cărora le pasă de restul lumii și care au imaginația și curajul să gândească în „afară” în loc să fie egoiști. Voi trece rapid prin celelalte diapozitive, ca să vedeți și țările mai slab clasate. Germania se află pe locul 13, SUA pe 21, Mexic pe 66, iar apoi dintre țările emergente, Rusia pe 95 și China pe 107. Pentru China, Rusia și India, aflate de aceeași parte a indexului, poziția nu e chiar surprinzătoare. Au investit mult în ultimele decenii construindu-și propria economie, propria societate și politică. Dar e de așteptat ca a doua etapă să fie mai spre exterior. Apoi puteți analiza fiecare țară, cu fiecare set de date în parte. Vă las acces liber de la miezul nopții pe goodcountry.org Vă puteți uita la fiecare țară, la fiecare set de date individuale. Acesta e „Indexul țărilor bune”. De ce există? Pentru că vreau să reintroduc acest cuvânt în limbajul curent. Mi-a ajuns să tot aud despre țări competitive, prospere, bogate, cu creștere rapidă. Mi-a ajuns să aud chiar și despre țări fericite, pentru că în final și asta e tot egoism. Este tot despre noi înșine. Dacă vom continua să gândim doar la noi, suntem în mare primejdie. Cred că știm cu toții ce vrem să auzim. Vrem să auzim despre țările darnice. Astfel că, vreau să vă cer tuturor un favor. Nu vă cer foarte mult. Ceva ce ar putea părea ușor de făcut și ar putea părea și plăcut și util. Vă cer doar să începeți să folosiți cuvântul „bun” în acest context. Când vă gândiți la propria țară, când vă gândiți la țările altora, când vă gândiți la companii, la lumea în care trăim, folosiți acest cuvânt. În modul în care l-am prezentat în această seară. Nu „bun” opusul lui „rău”, aceea e o controversă fără sfârșit, ci „bun” opusul lui „egoist”. O țară care se gândește la noi toți. Asta v-aș ruga să faceți. Și aș dori să-l folosiți ca o bâtă cu care să vă bateți politicienii.
Când îi alegeți și realegeți, când îi votați, când ascultați ce au de oferit, folosiți acest cuvânt „bun” și întrebați-vă: „Asta ar face o țară bună?” Iar dacă răspunsul este „nu”, îndoiți-vă de ei. Întrebați-vă: „Ăsta-i comportamentul țării mele?” „Vreau să fiu dintr-o țară în care guvernul face astfel de lucruri în numele meu?” „Sau prefer ideea să merg peste tot în lume cu capul sus spunând: Da! Sunt mândru că sunt dintr-o țară bună.” Și toată lumea vă va mulțumi. Toată lumea, cu 15 sec înainte să adoarmă, va spune: „Ce bine că există țara persoanei respective!”. În final, asta va produce schimbarea. Acest cuvânt „bun” și numărul 6.8 și ce se află în spatele său, mi-au schimbat viața. Cred că v-o pot schimba și vouă și cred că o putem folosi pentru a schimba modul în care se comportă politicienii și companiile noastre. Și făcând asta, putem schimba lumea. Am început să-mi privesc diferit țara de când mă gândesc la lucrurile acestea. Obișnuiam să cred că îmi doresc să trăiesc într-o țară bogată, apoi am crezut că îmi doresc să locuiesc într-o țară fericită, dar mi-am dat seama că nu e de ajuns. Nu vreau să trăiesc într-o țară bogată, nu vreau să trăiesc într-o țară cu o dezvoltare rapidă sau competitivă. Doresc să trăiesc într-o țară bună. Și sper tare mult că și voi vă doriți același lucru. Mulțumesc!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu